Despre munte si istorie-epitaf

"Cine ar fi crezut ca a merge de 6 ori la rând într-o excursie în acelaşi masiv muntos, s-ar putea dovedi după un timp, altceva decat o rutină.

Ei bine, excursia organizată la fiecare început de noiembrie de Liviu Măruia, lector dr, Facultatea de Istorie, UVT, se dovedeste a fi in fiecare an la fel de suprinzătoare.

Moment epic pentru stundenţii anului 1 ai facultăţii cu pricina, are un ceva anume care îi face pe mulţi să revină, chiar dacă au lăsat primul an de stundenţie în urmă sau nici măcar nu şi-au tocit coatele pe bancile facultăţii de istorie.

De ce e diferită de alte "excursii cu clasa"? Pentru ca există puţine ocazii de auzi o prelegere altundeva decât în amfiteatru şi pentru că prea puţini se mai duc azi să vadă un monument istoric. La toate se adauga atmosfera unui foc de tabara într-o stână pierdută printre plaiuri şi toate poveştile de pe traseu, care fară să-ţi dai seama şi fără să te îngreuneze, ţi se prind de tălpile bocancilor, ţi se agaţă de rucsac, se ascund printre corturi şi se trezesc o dată cu răsăritul.

Poate că m-am lansat deja in epitete, uitând să menţionez despre ce vorbesc. E greu sa aduni în cateva rânduri ani, trasee de zile întregi, mereu altelte. Am întrerupt şi am reluat de mai multe ori povestirea de faţă şi încă nu mi se pare că pot sa vorbesc despre experienţele de aici aşa cum trebuie, ca să pot transmite prin scris tot ceea ce înseamnă ele. M-am gandit iniţial să fac o descriere a traseului, în spirit montaniard, în ideea că alţii care ar dori să meargă pe acolo să aibă la îndemână macar un ghid sumar... dar tura de munte în Şureanu are multe alte valenţe, în afară de cele de drumeţie şi mi-e greu să fiu concisă, sau să explic pe larg şi mintea îmi aleargă de la o experienţă la alta, de la o zi la alta, de la o idee la alta..."

Asa imi incepusem o data, ceva mai demult, cronica ultimei ture de Sureanu. Mi-e foarte greu acum să incerc sa compun o frază elocventă, pentru că nu aş fi crezut vreo dată că din povestea veselă a unor aventuri se va transforma în epitaf.

Aseara am aflat vestea teribila a mortii lui Liviu Măruia. Lect. dr. Liviu Măruia, profesor la Facultatea de Istorie a Universitatii de Vest, indrumătorul a generaţii de studenţi, conducator de tură şi prieten pentru cei  mai mulţi.

În uimirea generală sunau telefoanele şi vuia internetul "Nu se poate!", "Nu poate fi adevarat", "Cand?!" "Cum?" si ale 100 asemenea...si apoi s-a lăsat liniştea....

Cum sa pui pe hartie ce a însemnat Liviu pentru atâţia?

Eu am decis sa mi amintesc drumeţiile făcute, şantierele şi cercetarea.
Aşa cum ii plăcea de multe ori să spuna, rolul lui a fost să ne puna bocancii în picioare, să ne înveţe filosofia muntelui şi să ne demonstreze de fiecare dată că lucrurile sunt mai complexe decât par la prima vedere.

Ne-a aratat Banatul şi munţii, ne-a pus şpaclul în mână ne-a învăţat să iubim statul la cort şi focul de tabără.

Ne-a spus poveşti în stâne, ne-a aratat piscuri îndepărtate şi ne-a cărat rucsacii atunci când ne lăsau puterile.

A glumit cu noi, ne-a certat, ne-a încurajat în felul lui şi întotdeanuna ne-a făcut să ne depaşim limitele în toate.

A fost locomotiva care ne-a tras pe toţi după el şi omul care a avut voinţa şi ambiţia să ducă totul în spate.

Mi-aduc aminte că în două ture, în Mtii Zarand şi in toamna in Şureanu, m-am gandit să cobor mai devreme din cauza unui genunchi cu probleme. Liviu m-a lăsat în pace să vorbesc ...după o pauză de prânz la Sarmizegetusa mă întreabă scurt "Ce faci, cobori?" i-am răspuns cu jumătate de gură "Când am renunţat eu la o tura de munte doar pentru că a fost greu sau m-a durut ceva?"

Iata ca Liviu a trebuit sa renunte la tot, la munte, la arheologie, la familie si prieteni şi fără măcar să-şi scoata pălăria în semn de salut, lăsându-ne uimiţi şi trişti.

Eu trebuie să-i mulţumesc pentru Sureanu, Almaj, Zarand, Cernei, Mehedinti, Parâng, Făgăraş, Iezer, Dognecei si poate altele pe care nu mi le amintesc acum, pentru periegheze si şantiere, pentru turele de bicicletă şi pentru drumurile cu maşina făcute...pe varianta ocolitoare, pentru sfaturi, pentru dojene, pentru poveşti şi pentru glume, pentru Unip şi Defender...

Sunt sigura că dacă ar fi aici m-ar certa şi acum pentru greşelile de redactare, parcă îl aud spunănd "Iarăşi trebuie să le fac eu pe toate, nu eşti deloc atentă când scri!"

În amintirea lui iata una din melodiile pe care le ascultam stand la foc....

Ceata lui Robin Hood... in Nădrag

ok...nu mi apartine formularea. A fost un efort de grup, intr-o pauza de ... masa, dar nu de glume, undeva pe un deal, deasupra de Nadrag.

De ce la Nadrag? Asa...pur si simplu. Pentru ca initial a fost Radna si Soimos, apoi s-ar fi vrut Varset si in final s-a facut Nadrag (jud. Timis), de comun acord.

Asa ca mi-am facut un minim de bagaj (deh...obiceiurile vechi) m-am asigurat ca am solutii in caz de ploaie, defectiuni minore ale unor diferite chestii (in retrospectiva am sa adaug si superglue la lista), destule jachete de fleece pentru toata trupa in caz ca i-ar apuca vreo hipotermie subita (:-p), ochelarii de soare (deh...urma sa plecam spre est dimineata si sa ne intoarcem spre vest seara) si iata-ma treaza de dimineata de tot, intr-o duminica cu bruma si la volan cu toata trupa-n spate.

Am pornit in tromba spre Lugoj, noroc ca nu se mai lucreaza pe drum si ca se poate merge intins, am ajuns mai repede decat speram la Costeiu si apoi, dupa centura Lugojului am facut la stanga spre Nadrag (DJ 681 spre Criciova-Nadrag). Ne-a intampinat un drum destul de ingust cu doua benzi, strajuit de copaci si apoi cateva curbe unduitoare care urcau ca apoi sa ne coboare pe un drum si mai ingust, in coasta unui versant, de-a lungul vaii paraului Nadrag.

Un drum de bicicleta, de motor si oricand de masina, pentru ca e bine intretinut spre surpinderea mea. Mi-am facut o nota mentala sa revin, mai ales ca Poiana Ruscai este un masiv care nu mi-e prea cunoscut. In facultate, cred, ca am mai urcat de la Ruschita, dar atat, iar in inceputul asta jilav de primvara, chiar si acolo la botul calului, desupra de localitate, intre Poienile Negrii si Culmea Goblizanu, deja ma uitam cu jind in latura hartii unde s-ar fi continuat poteca prin padure spre Vf. Alunului si probabil mai departe spre Vf. Pades. Ramane pe alta zi cu soare.

Oricum scopul nostru de astazi era sa reusim sa nimerim pe rand, tinta ancorata de doua bete respectabile, la o distanta oarecare, pusa cu spatele la o coasta de deal, pe rand, cu cele 3 sageti din dotare. A fost un exercitiu de relaxare, un conclav de voie buna si o gura de aer proaspat la propriu.

Daca aveti chef de plimbare n-ar fi rau sa dati roata de parculetul din centru sau sa va opriti mai jos de primarie, inainte curba, vis-a-vis de magazin, chiar in centru, la pizzerie. Nu veti vedea firma la strada, doar o cladire alba cu etaj, si nimic altceva care sa va indice ca acolo este un local decat cateva banci de lemn afara, pe terasa. Veti vedea probabil localnici intrand, sa-si petreaca dupa-masa alaturi de amici si cunostinte la o bere. Daca ignorati decorul, lumina chioara si conditiile nu tocmai grozave ale toaletei, s-ar putea sa mancati o pizza relativ gustoasa. Mentiune: este posibil sa fi fost un pic subiectivi, dupa o zi de tras cu arcul, molesiti de soare si flamanzi de si de la aerul de munte... dar va recomand o mancare in situ pentru atmosfera si senzatie, pentru pitoresc si amintiri.

:-)