Despre initiative culturale si o seara intr-un orasel minunat - Zilele Muzicii la Oravita

Festivalul International Zilele Muzicii la Oravita se afla deja la a 6-a editie, iar anul acesta am avut deosebita placere sa ma aflu la Concertul de Muzica Sacra de la Biserica Romano-Catolica. 

         
Festivalul este una dintre rarele ocazii cand lumea se aduna la Oravita si fie isi aduce aminte, fie descopera farmecul acestui orasel de munte plin de istorie.

Biserica este renovata la exterior si se prezinta intr-o stare foarte buna de conservare la cei aproape 300 de ani ai sai. Cocotata intr-un varf de deal, la o intersectie de stradute, aproape ca nici nu o vezi daca nu o cauti cu tot dinadisul. La 3 minute de mers pe jos mai sus, printre case cu ziduri groase de piatra de rau si geamuri cu obloane de lemn, se vede si Teatrul. Acesta, renovat nu demult, este cel mai vechi teatru din Romania, fiind construit in 1816, dupa macheta Burgtheatrului din Viena. Conform site-ului oficial al festivalului a fost si prima cladire iluminata cu lampi de acetilena. Exteriorul sobru ascunde o bijuterie de teatru cu doua nivele si mobilier original. Pacat insa ca nu beneficiaza de mai multa promovare, chiar si simpla vizitarea fiind intampinata cu un aer de neincredere si scepticism.

 La Teatrul din Oravita nu se joaca piese. La Teatrul din Oravita se canta o data pe an la Festivalul Muzicii...

Si cu toate acestea Oravita are multe de oferit. Pe langa teatru si biserica, se poate mandri cu cea mai veche gara, una dintre celebrele capete ale liniei Oravita-Anina, prima linie de tren de pe teritoriul actualei Romanii, si linie pe care circula inca un tren pitoresc. http://whywaitforsunnyweather.blogspot.ro/2012/12/calea-ferata-anina-oravita.html

 Privelistea stradutelor inguste si a caselor foarte bine pastrate este incantatoare pentru orice turist entuziast, iar oportunitatile de excursii in zona invecinata sunt printre cele mai imbietoare: Cheile Nerei, Cheile Carasului, Clisura Dunarii sau Girnicul, Ravensca sau Sf Elena, iar mai sus Muntii Aninei si Semenicul.

Asa ca va invit la Oravita, la o plimbare, la o excursie, la o tura foto, la o calatorie cu trenul, la un concert...

           

Mai multe fotografii pe:

 http://amomentinimages.blogspot.ro/2013/08/oravita-caras-severin.html

Mai multe informatii:

http://www.zilelemuziciilaoravita.ro/

https://www.facebook.com/pro.philharmonia.1

http://www.welcometoromania.ro/Oravita/Oravita_Bisromcat_r.htm

http://www.oravita-anina.home.ro/

Ganduri de acasa

Sunt acasa, dar in imposibilitatea de a ma tine departe de computer, amintiri de la munte si pozele vechi de tura.

Mi-au trecut prin gand multe si mi-am adus aminte de un cort cu o singura folie si doua bete scurte, in capete, pe care l-am pus in culmea Mtilor Cernei in 2007...hmmm...sa zicem ca am avut noroc ca n-a trebuit sa strang ramasite de cort si sa cobor in puterea noptii la padure sa ma adapostesc de vant... :-) clar am invatat o lectie...

Mi-am adus aminte de primul sac de dormit care imi ajungea la piept si era patrulater...un soi de plapuma cu fermoar...hihi daca vroiam sa mi fie cald la umeri trebuia sa scot picioarele, daca vroiam sa mi fie cald la picioare imi trebuia o geaca...

Mi-am adus aminte si de primul rucsac si de prima tura, cand am mers atat de mult fara pauza, fara ritm, in "hopuri-damburi" si fara nici o idee de dozare a efortului incat aveam picioarele numai besici si a doua zi nu mai puteam merge de febra musculara...

Mi-am adus aminte de cat de frica mi-era ca am sa pierd marcajul de punct galben spre culmea Mtilor Cernei in prima tura la cort, incat nu cred ca am apucat sa vad nimic din peisaj inainte sa ma opresc pentru popasul de noapte...

Mi-aduc si acum aminte ce infernal de greu mi s-a parut drumul din Gradiste la Sarmi in 2006, pe un frig si o zapada, in vremuri in care parazapezi nu facea parte din vocabularul meu...

Mi-aduc aminte ce uimitoare mi-a parut creasta Parangului cand am privit in lungul ei cu soarele-n spate intr-o iarna...

Mi-aduc aminte si atat...

Vechiul meu cort sub Vf Arjana in Mtii Cernei

Vedere spre Vf Iesul, Parang

Prima zapada in Mtii Sureanu in 2006

Prin sate cu geamuri albastre

A trecut ceva vreme de cand am iesit ultima data cu un rucsac in spate pe vre-un traseu pierdut printre copaci si dealuri, dar planuisem sa plec cu prima ocazie de cand s-a indreptat vremea. Dupa o saptamana in care am oscilat intre destinatii, grupuri de amatori de asemenea distractii si momente in care eram convinsa ca singura plimbare va fi virtuala printre pozele anilor trecuti, am plecat sambata dupa-masa spre Gornea, Caras Severin.

Aveam in plan o urcare domoala, pana la Ravensca si o revenire in circuit prin Valea Rachitei, Valea Ravensca si Sichevita. In total vreo 35 de km lejeri, de drumuri forestiere si poteci de coasta si culme, care s-au dovedit de altfel foarte bine intretinute, accesul fiind astazi posibil si cu masina mica, daca nu ploua. 

Farmecul acestor sate pitulate printre culmile Mtilor Almaj sta in caracterul lor aparte. Ravensca, Garnicul, Sfanta Elena sau Bigar sunt cunoscute pentru populatia ceha care traieste aici inca din secolul 19 , cand au fost colonizati pe aceste meleaguri.

Romana se vorbeste putin, turistii sunt in marea lor majoritate din Cehia, iar casele sunt frumos ingrijite si varuite albastru, daca nu total, cel putin pe tocurile geamurilor si usilor. 

Poteca, sau mai degraba drumul de pamant, pleaca din Gornea, putin mai sus de biserica, prima ulita la dreapta, pe dupa fantana si duce spre Brestelnic intr-un pas domol, printre livezi si culturi. De aici urmeaza curba de nivel de pe versatul stang geografic al Vaii Sichevita si ii ocoleste firele de obarsie, urcand domol, aproape fara sa se simta, spre obarsia Vaii Ravensca si face jonctiunea cu drumul de Sichevita chiar la intrarea in Ravenska. Casele frumos ingrijite si varuite proaspat te intampina de la intrare. S-ar putea sa te intampine si unii amatori de enduro si ATV, dar o data ce norul de praf se disipeaza nu se poate sa nu ramai fermecat de atmosfera linistita si calma a satului. Fiind cocotat in varf de culme, panorama spre culmile vecine si casele risipite pe dealuri se deschide spre toate punctele cardinale. Singurul dezavantaj l-ar putea reprezenta vantul care se inteteste seara, dar un cort intr-un loc ferit, sau o camera intr-una din casutele din sat sunt cel mai bun remediu.

Am ajuns spre seara si ne-am oprit in centrul satului, la un suc si sa ne uitam pe harta 1:60 000 a zonei din parculetul de langa biserica. Am trecut mai departe spre Valea Rachitei si am pus corturile intr-un loc de popas, la un deal departare de sat, pe o culme, intre niste copaci. Locul e amenajat cu bancute si masa si chiar un salas din scanduri. spre sud se vad cateva eoliene itite de dupa dealuri, iar in urma numa serpuirea drumului inapoi spre sat.

De aici drumul coboara in compania iiniilor de curent pe o culme spre satul Valea Rachitei, sat de romani, raspandit pe un bot de deal ce poarta numele de Rachita. Ne duce jos in vale si cu ajutorul unei doamne ce mergea la Sopotul Nou la "morminti" am gasit o scurtatura ce coboara la firul apei, scurtand serpentinele drumului. Jos in vale am gasit un drum ce urca pe coasta dealului Cotului si dupa un urcus moderat o poteca ce ia in piept dealul si duce sus, la drumul de coasta spre Garnic. Sus in deal, la rascruce de drumuri, luam apa si povestim cu o localnica. Pe sura stau indicatoare spre cele mai apropiate localitati. Drumul de Garnic e marcat cu o banda rosie orizontala, dar noi trebuie sa o luam in stanga inante de casa si sa ne indreptam spre satul Valea Ravensca si Valea Sichevita. In Valea Ravensca parasim drumul principal si o luam pe un drum de tractor, peste vale si peste deal si iesim in coltul Vaii Sichevita. Scurtam printre holde si pe la fantana si iesim pe vale la drumul mare. Mai 2 kilometri si intram in Sichevita. Masina ne asteapta in Gornea, mai jos, la biserica. 

Pentru cei ce stiu muntele bine in diferitele lui forme e o tura poate putin monotona, mai ales la dus, cand drumul serpuieste prin padure, dar cu o harta buna se poate merge pe culme, iar pentru amatorii de iesiri cu bicicleta ar putea reprezenta un traseu de 1 zi foarte pitoresc.

Pe mine m-au uimit intotdeauna calmul, linistea si simplitatea vietii din varf de munte. Casele sunt raspandite pe culmi, parca fiecare ar avea dealul lui in custodie, livezile se intind pe pante imposibile si potecile serpuiesc pe coaste, pe sub culmi si pe deasupra sau coboara abrupt in vale. Ici colo, daca stii sa te uiti dupa ele, fantani folosite sau nu si salase ascunse. Pe drumul spre Valea Rachitei ne intalnim cu o tanti ce urca pe poteca de langa drum. Are ie cu dantela, fusta si pare imbracata de sarbatoare. Urca prin iarba, sa nu se umple de praf. Ne raspunde la intrebari fara sa se opreasca prea mult. Merge "la oras". Nu ne-am dat seama unde exact dorea sa ajunga dar am ramas impresionati de pasul sigur, constant, care desi era ajutat de "bata" sigur ne-ar fi intrecut la deal, chiar si daca nu am fi avut rucsacii in spate.

La Valea Rachitei un baiat de vreo 8 ani isi duce vitele la pascut. Va sta cu ele toata ziua. Sus, in dealul Cotului, la intersectia drumurilor spre Sichevita si Garnic aflam ca apa e pompata de la 3 km departare si cel mai greu este ca "nu se gaseste de lucru".

Sus, se ara cate o coasta de deal, se mai folosesc unelte de lemn pentru arat si caii. Fantanile, cel putin pe drumurile umblate sunt ingrijite si au apa limpede si rece. 

Este un loc unde inca mai zboara fluturii, din orice tufis zboara puzderie de pasari, oamenii saluta orice trecator, iar caii sunt lasati sa pasca liber pe deal. Oricum ai privi-o pare o alta lume, una de care ne indepartam tot mai mult. 

Harta zonei, conform www.banat.cz

Moara de vant intr-o curte in Ravensca, la intrarea dinspre Sichevita

Casa in Ravensca

Fantana la Brestelnic

Cana la fantana 

Marcajul pe drumul spre Sichevita, din Ravensca

Ravensca vazuta de pe drumul spre Valea Rachitei

Drumul spre Valea Rachitei

Traseul initial in Google Earth

Info despre zona www.banat.cz , doar in limba ceha din pacate.
Alte foto: www.amomentinimages.blogspot.ro

Despre munte si istorie-epitaf

"Cine ar fi crezut ca a merge de 6 ori la rând într-o excursie în acelaşi masiv muntos, s-ar putea dovedi după un timp, altceva decat o rutină.

Ei bine, excursia organizată la fiecare început de noiembrie de Liviu Măruia, lector dr, Facultatea de Istorie, UVT, se dovedeste a fi in fiecare an la fel de suprinzătoare.

Moment epic pentru stundenţii anului 1 ai facultăţii cu pricina, are un ceva anume care îi face pe mulţi să revină, chiar dacă au lăsat primul an de stundenţie în urmă sau nici măcar nu şi-au tocit coatele pe bancile facultăţii de istorie.

De ce e diferită de alte "excursii cu clasa"? Pentru ca există puţine ocazii de auzi o prelegere altundeva decât în amfiteatru şi pentru că prea puţini se mai duc azi să vadă un monument istoric. La toate se adauga atmosfera unui foc de tabara într-o stână pierdută printre plaiuri şi toate poveştile de pe traseu, care fară să-ţi dai seama şi fără să te îngreuneze, ţi se prind de tălpile bocancilor, ţi se agaţă de rucsac, se ascund printre corturi şi se trezesc o dată cu răsăritul.

Poate că m-am lansat deja in epitete, uitând să menţionez despre ce vorbesc. E greu sa aduni în cateva rânduri ani, trasee de zile întregi, mereu altelte. Am întrerupt şi am reluat de mai multe ori povestirea de faţă şi încă nu mi se pare că pot sa vorbesc despre experienţele de aici aşa cum trebuie, ca să pot transmite prin scris tot ceea ce înseamnă ele. M-am gandit iniţial să fac o descriere a traseului, în spirit montaniard, în ideea că alţii care ar dori să meargă pe acolo să aibă la îndemână macar un ghid sumar... dar tura de munte în Şureanu are multe alte valenţe, în afară de cele de drumeţie şi mi-e greu să fiu concisă, sau să explic pe larg şi mintea îmi aleargă de la o experienţă la alta, de la o zi la alta, de la o idee la alta..."

Asa imi incepusem o data, ceva mai demult, cronica ultimei ture de Sureanu. Mi-e foarte greu acum să incerc sa compun o frază elocventă, pentru că nu aş fi crezut vreo dată că din povestea veselă a unor aventuri se va transforma în epitaf.

Aseara am aflat vestea teribila a mortii lui Liviu Măruia. Lect. dr. Liviu Măruia, profesor la Facultatea de Istorie a Universitatii de Vest, indrumătorul a generaţii de studenţi, conducator de tură şi prieten pentru cei  mai mulţi.

În uimirea generală sunau telefoanele şi vuia internetul "Nu se poate!", "Nu poate fi adevarat", "Cand?!" "Cum?" si ale 100 asemenea...si apoi s-a lăsat liniştea....

Cum sa pui pe hartie ce a însemnat Liviu pentru atâţia?

Eu am decis sa mi amintesc drumeţiile făcute, şantierele şi cercetarea.
Aşa cum ii plăcea de multe ori să spuna, rolul lui a fost să ne puna bocancii în picioare, să ne înveţe filosofia muntelui şi să ne demonstreze de fiecare dată că lucrurile sunt mai complexe decât par la prima vedere.

Ne-a aratat Banatul şi munţii, ne-a pus şpaclul în mână ne-a învăţat să iubim statul la cort şi focul de tabără.

Ne-a spus poveşti în stâne, ne-a aratat piscuri îndepărtate şi ne-a cărat rucsacii atunci când ne lăsau puterile.

A glumit cu noi, ne-a certat, ne-a încurajat în felul lui şi întotdeanuna ne-a făcut să ne depaşim limitele în toate.

A fost locomotiva care ne-a tras pe toţi după el şi omul care a avut voinţa şi ambiţia să ducă totul în spate.

Mi-aduc aminte că în două ture, în Mtii Zarand şi in toamna in Şureanu, m-am gandit să cobor mai devreme din cauza unui genunchi cu probleme. Liviu m-a lăsat în pace să vorbesc ...după o pauză de prânz la Sarmizegetusa mă întreabă scurt "Ce faci, cobori?" i-am răspuns cu jumătate de gură "Când am renunţat eu la o tura de munte doar pentru că a fost greu sau m-a durut ceva?"

Iata ca Liviu a trebuit sa renunte la tot, la munte, la arheologie, la familie si prieteni şi fără măcar să-şi scoata pălăria în semn de salut, lăsându-ne uimiţi şi trişti.

Eu trebuie să-i mulţumesc pentru Sureanu, Almaj, Zarand, Cernei, Mehedinti, Parâng, Făgăraş, Iezer, Dognecei si poate altele pe care nu mi le amintesc acum, pentru periegheze si şantiere, pentru turele de bicicletă şi pentru drumurile cu maşina făcute...pe varianta ocolitoare, pentru sfaturi, pentru dojene, pentru poveşti şi pentru glume, pentru Unip şi Defender...

Sunt sigura că dacă ar fi aici m-ar certa şi acum pentru greşelile de redactare, parcă îl aud spunănd "Iarăşi trebuie să le fac eu pe toate, nu eşti deloc atentă când scri!"

În amintirea lui iata una din melodiile pe care le ascultam stand la foc....

Ceata lui Robin Hood... in Nădrag

ok...nu mi apartine formularea. A fost un efort de grup, intr-o pauza de ... masa, dar nu de glume, undeva pe un deal, deasupra de Nadrag.

De ce la Nadrag? Asa...pur si simplu. Pentru ca initial a fost Radna si Soimos, apoi s-ar fi vrut Varset si in final s-a facut Nadrag (jud. Timis), de comun acord.

Asa ca mi-am facut un minim de bagaj (deh...obiceiurile vechi) m-am asigurat ca am solutii in caz de ploaie, defectiuni minore ale unor diferite chestii (in retrospectiva am sa adaug si superglue la lista), destule jachete de fleece pentru toata trupa in caz ca i-ar apuca vreo hipotermie subita (:-p), ochelarii de soare (deh...urma sa plecam spre est dimineata si sa ne intoarcem spre vest seara) si iata-ma treaza de dimineata de tot, intr-o duminica cu bruma si la volan cu toata trupa-n spate.

Am pornit in tromba spre Lugoj, noroc ca nu se mai lucreaza pe drum si ca se poate merge intins, am ajuns mai repede decat speram la Costeiu si apoi, dupa centura Lugojului am facut la stanga spre Nadrag (DJ 681 spre Criciova-Nadrag). Ne-a intampinat un drum destul de ingust cu doua benzi, strajuit de copaci si apoi cateva curbe unduitoare care urcau ca apoi sa ne coboare pe un drum si mai ingust, in coasta unui versant, de-a lungul vaii paraului Nadrag.

Un drum de bicicleta, de motor si oricand de masina, pentru ca e bine intretinut spre surpinderea mea. Mi-am facut o nota mentala sa revin, mai ales ca Poiana Ruscai este un masiv care nu mi-e prea cunoscut. In facultate, cred, ca am mai urcat de la Ruschita, dar atat, iar in inceputul asta jilav de primvara, chiar si acolo la botul calului, desupra de localitate, intre Poienile Negrii si Culmea Goblizanu, deja ma uitam cu jind in latura hartii unde s-ar fi continuat poteca prin padure spre Vf. Alunului si probabil mai departe spre Vf. Pades. Ramane pe alta zi cu soare.

Oricum scopul nostru de astazi era sa reusim sa nimerim pe rand, tinta ancorata de doua bete respectabile, la o distanta oarecare, pusa cu spatele la o coasta de deal, pe rand, cu cele 3 sageti din dotare. A fost un exercitiu de relaxare, un conclav de voie buna si o gura de aer proaspat la propriu.

Daca aveti chef de plimbare n-ar fi rau sa dati roata de parculetul din centru sau sa va opriti mai jos de primarie, inainte curba, vis-a-vis de magazin, chiar in centru, la pizzerie. Nu veti vedea firma la strada, doar o cladire alba cu etaj, si nimic altceva care sa va indice ca acolo este un local decat cateva banci de lemn afara, pe terasa. Veti vedea probabil localnici intrand, sa-si petreaca dupa-masa alaturi de amici si cunostinte la o bere. Daca ignorati decorul, lumina chioara si conditiile nu tocmai grozave ale toaletei, s-ar putea sa mancati o pizza relativ gustoasa. Mentiune: este posibil sa fi fost un pic subiectivi, dupa o zi de tras cu arcul, molesiti de soare si flamanzi de si de la aerul de munte... dar va recomand o mancare in situ pentru atmosfera si senzatie, pentru pitoresc si amintiri.

:-)

Calatorie...cu transportul in comun

Din nou divaghez de la tema principala a blogului, nu din lipsa de destinatii ci din cauza constrangerilor omului modern, aplecandu-ma azi asupra unui aspect cvasi-comic observat azi in drum spre si de la serviciu.

In Timisoara, dupa cum precis stiti, autobuzele au un sistem electronic de validare a biletelor pe baza de carduri electronice. Ce m-a amuzat teribil este modul, absolut unic, in care fiecare isi face (sau nu) inregistrarea calatoriei cu ajutorul cardului.

Fiecare calatorie cu autobuzul este o adevarata aventura, ca sa folosesc un cliseu. Trec peste celelalte aspecte si ma opresc la validarea cardului de calatorie. Astazi, ca sa-mi distrag mintea de la discomfortul inghesuielii am privit cu atentie "operatiunea" de validare a cardurilor, desfasurata de colegii mei de...mijloc de transport in comun.

Elevii si studentii, cel putin cei care isi platesc calatoriile cu autobuzul, trec repede si scurt prin fata aparatului, cu cardul in mana, dupa ce fusese in cel mai la indemana buzunar, grabiti sa si gaseasca un colt unde sa stea linistiti pana la statia unde coboara. Bip. Aparatul inregistreaza scurt calatoria. Poate cea mai eficienta varianta.

In ordinea lungimii in timp a operatiunii urmeaza domnii de diferite varste care de obicei au cardul in portofel si portofelul in buzunarul de la spate al pantalonilor. Acesta este de multe ori deja pregatit in mana si din nou operatiune se desfasoara relativ repede. Bip. Aparatul face citirea si prin compartimentele portmoneului.

Putin mai complicat e daca domnii cu pricina au lucrurile intr-o borseta...atunci urmeaza o pauza mai lunga in care stau bine infipti in picioare in fata aparatului in timp ce cauta si scotocesc, daca in prealabil incercarea de a se face citirea prin intreaga borseta nu a functionat. In timpul acesta din laterale si pe oriunde se mai poate se intind maini cu carduri, portmonee, genti sau buzunare de jacheta (!!) spre aparatul de validare doar doar nu mai trebuie sa astepte. Bip. In sfarsit mai pot si altii valida.

De departe insa, cea mai pitoreasca categorie este cea a purtatoarelor de poseta (scuze doamnelor dar din pacate asa este). De obicei validarea se incearca direct cu poseta, cardul fiind pus intr-un buzunar exterior exact in acest scop. Bip. Merge si asa, dar se cauzeaza o parada de genti si posete de toate formele si culorile: de la cele mici, cat un portmoneu mai generos, la plicuri si la nesfarsitii saci fara fund deghizati in poseta, in care ar putea incapea si un rucsac intreg de lucruri (da...sunt practici, dar nu daca vrei sa validezi un card la un aparat in aglomeratie); mai sunt si cele foarte colorate, cele la moda, cele vechi, mai uzate sau mai noi, toate fac parada, ridicate cu usurinta sau de multe ori cu efort pana in dreptul aparatului, la nivelul pieptului. Necazul e cand saracul aparat nu razbeste prin continutul unui astfel de "accesoriu" si atunci operatiunea se repeta cu insistenta de cateva ori pana cand invinsa, posesoarea gentii renunta si scotoceste dupa card. Bip. Era si cazul ca acusi ajungeam la statia urmatoare.

Cazul mai aparte este cel al biletului propriu-zis. Daca exista si a scapat de etapele cautatului prin buzunare sau genti si e tinut in mana, atunci trebuie sa astepte dupa siruri lungi de carduri aflate la indemana sau nu pentru a putea fi "compostat". Urmeaza apoi un moment de tensiune in incercarea de a-l potrivi- "Merge sau nu merge aparatul?!?!" Dupa ce in sfarsit se imprima, in urma a 3 secunde ciudat de lungi te poti si relaxa.  Asta daca ai urcat pe usa care trebuie. Daca nu, si sunt destui care nu se obosesc sa urce pe unde trebuie, urmeaza o serie de rugaminti si saracul bilet trece din mana in mana pana la aparat si inapoi. Varianta civilizata.
Mai exista si variantele "fuga-fuga sa ocup loc" si apoi in ciuda aglomeratiei se face o trecere spre si  inapoi de la aparat pentru validarea cardului (biletului).

Mai exista si varianta in care aparatul in loc sa scoata un bip ascutit scoate un sunet mai gutural semn ca abonamentul a expirat, cardul nu mai are credit de calatorii sau nu e valabil pentru acel mijloc de transport in comun. Unii ridica din umeri si merg sa-si caute un loc, altii ignora senini de parca nici n-ar fi sesizat ca n-au avut parte de bipul aprobator, iar altii insista doar doar de se va schimba starea cardului.

Uitati-va si voi dat viitoare cand mergeti cu autobuzul si poate mai adaugam niste variante. :-) Ar fi frumos sa fie dintre cele civilizate.

Un soare de sfarsit de ianuarie

Lunile de iarna au tendinta sa fie un pic posomorate, mai ales atunci cand nu avem parte de zapada. De aceea, azi, in ultima zi a lui ianuarie 2013 si intr-o zi de iarna cu un soare minunat, am decis sa mi iau picioarele si aparatul la spinare si sa mai vad un pic Timisoara. asa...la pranz, cand ies elevii de la ore si lumea se grabeste incoace-ncolo dupa treburi...

Daca nu te-ai uita in calendar ai crede ca vine primvara.

M-am oprit printre cladirile din cartierul Iosefin. m-am uitat in lungul si in latul strazilor si am incercat sa deslusesc Timisoara de altadata din spatele masinilor parcate si a cablurilor electrice. Daca mijesti ochii in soare aproape ca poti sa ignori aglomeratia moderna si sa-ti inchipui cartierul vechi, aproape ca intr-o fotografie sepia.  Daca iti ridici privirea spre partea lor superioara, de-asupra firmelor de magazine ce-ti promit articole cat mai diverse si mai ieftine posibil, poti admira cladirile de secol XIX-XX.

Cartierul Iosefin a inceput ca o suburbie germana cu case de vara in 1744 numit Maierele Vechi, iar denumirea actuala si-o primeste 30 de ani mai tarziu, in 1773, la o vizita a imparatului Iosif al II-lea. Dezvoltarea si-o datoreaza canalului Bega, pe atunci navigabil, Iosefin servid ca si port de marfa. Mai tarziu, o data cu dezvoltarea cailor ferate, dupa 1857 (constructia caii ferate Seghedin-Timisoara) s-a construit si gara, foarte moderna la acea vreme (1897-1899). Intre Bega si gara s-au ridicat fabrici si mori: Distileria si rafineria de spirt, Fabrica de Tutun, Moara Panonoa, Moara Mecanica, Fabrica de chibrituri, Fabrica de matase, cea de unt sau cea de palarii.  O parte din cladirile aceste au mai fost in functiune pana nu demult si  inca isi mai poarta numele si azi. Initial separat de cetate prin ziduri, acestea au fost demolate la sfarsitul secolului XIX.