Pregătesc echipament de iarna, citesc avertizările meteo de vreme foarte rece, agaț cortul de rucsac, pentru orice eventualitate si contemplez o urcare prin zapezi pana la genunchi. In dimineața zilei de 31 decembrie pornesc la drum, șoseaua destul de libera mă aduce la Herculane în un pic peste 2 ore. Recitisem inainte descrierile de traseu, imi scormonisem amintirile cu privire la urcarea pe La Cârlige, de la km 19, scările pe stâncă faimoase ca fiind singura cale de acces spre aceste sate. Am mai coborât pe acolo în 2011 cred, când o coborâre din culme ne-a scos, cum-necum, tocmai deasupra bisericii din Ineleț. Ieșită din Herculane incep să număr kilometrii pana la Motelul Dumbrava, a cărui parcare o găsesc ticsită de mașini și măresc atenția în cautarea adăpostului de ploaie din lemn din stația de autobuz ce stiu că marchează intrarea pe traseu. Drumul e rau, plin de denivelări și gropi și pe câteva porțiuni amenință să se surpeze. La un moment dat, în dreptul unei case încă netencuite, văd un loc de popas si o bancă de lemn lungă pe care e scris cu vopsea roșie „Spre Ineleț” și o săgeată ce indică o usoară coborâre la Cerna. Mă gândesc că poate nu mai există adăpostul de lemn și traseul a fost remarcat în contextul Hercules Maraton așa că parchez, scot echipamentul și purced pe traseu.
Zapadă nu este, așa că urcarea nu va fi anevoioasă. Podețul e un pic șubred, lemnul mai are puțin și putrezește pe alocuri, dar structura de metal e solidă și cu puțină atenție ajung pe partea opusă și încep urcușul pe trei marcaje: triunghi roșu, punct galben și punct albastru, Drumul urcă ușor opintit in curbe dese, trece pe lângă case și ne indrumă părintește cu câte o săgeată spre direcția bună acolo unde se mai despart potecile. După câteva minute bune de urcuș ajungem la un izvor amenajat și marcat cu un punct galben pe mijloc si continuâm la deal. Mă uimește totuși ca în ciuda efortului susținut nu mai ajungem la scări....
Din loc în loc există bănci și măsuțe pentru odihnă, dintre care unul chiar în dreapta uneui perete de stâncă de pe care probabil că în timpuri mai ploioase curge o cascadă. Aici imi dau seama că sunt pe un traseu alternativ de urcare pe care l-am citit descris pe un blog de călătorii. Ma bucur că este remarcat și că l-am nimerit pentru urcare, pentru că îmi dădea posibilitatea să fac un mic circuit. coborând a doua zi pe la scări. Mai urcăm puțin, trecem pe lângă un punct de belvedere și apoi ieșim intr-o fâneață, iar ici și colo se văd case. Pesemne că am ajuns în Ineleț...dar parcă nu îmi vine să cred... Mai urc în deal, spre o casă pentru că văd o potecă. Sus mă întâmpină un semn „casă de vanzare Ineleț” - chiar că am ajuns. Ei bine acum ... incotro? punctul galben coboară spre nord-vest in coastă și pare să se lege de poteca ce urcă pe Cracu Mare...drumul de Prisăcina, pe deasupra de Cheile Prisăcinei, ce se leagă apoi de Dobraia și urcarea pe Vf. Arjana. Triunghiul roșu ocolește pe curbă de nivel dealul din fața și merge mai departe.
Cum o colegă de tură era răcită cobza, decid să caut o casă locuită și să cerem niște apă caldă de un ceai să ne mai încălzim și să întrebăm pe unde am putea innopta. La prima casă ne primește un domn și ne îndrumă spre o casă de mai jos, la numărul 338 unde suntem primiti de o tanti sprintenă care trebăluia prin curte. Suntem invitați inăuntru la căldură și ni se servește ceai de mentă și țuică.
Ne lăsăm bagajele, savurăm ceaiul și intrebăm cum ajungem la școală și la biserică, dacă se prinde semnal și cum de nu am nimerit să urcăm pe la scări. Triunghiul roșu și poteca pe curbă de nivel dreapta merge spre școală și biserică, iar semnal se prinde mai în deal, așa pe la jumătatea pantei. Pană ne mai incălzim ne uitam uimti la încăperea cu tavan jos, cu cârlige din metal prinse din loc în loc, cu masa în dreptul ferestrei și cu paturile pe laturile pereților și cuverturile de pe ei. În colțuri stau frumos agățate ștergare brodate chiar de gazda noastră după cum aflăm. În tindă se gătește pe aragaz, dar se mai vede vatra simplă cu cârligul pe lanț pentru agățat ceaunul, iar pe jos e pământ bătut - în camere podea de lemn.
Suntem poftiți să stăm peste noapte și nu refuzăm, atrași de oportunitatea de a afla câte ceva despre viața de aici, de sub munte, atât de departe de obișnuitele noastre conforturi. Nu este curent, doar câteva ore la generator, daca este motorină, dar de data aceasta se stricase. Rostul cârligelor din tavan îl aflăm la înserare, după ce apucăm să fotografiem un apus superb peste Valea Cernei: acolo se agață lampa pe motorină pentru iluminat - știți voi, una dintre acelea pe care le mai foloseau bunicile noastre cu gaz lampant atunci când se mai lua curentul.
Aflăm că sus se face porumbul și legumele pentru cine vrea să pună în grădină, sunt livezi și principala preocupare sunt animele: în curte ne întâmpinaseră găini, auzisem niște purcei și intuisem niste vaci, undeva mai în vale după tălăngi. Vecinii sunt puțini și nu tocmai aproape. Vecinul din deal, sta la vreo 10 minute de mers in pas alert și se comunică prin chiuituri...sermnal, cum spuneam, este doar in câteva puncte în deal. Aflăm că mai sunt cca 70 de persoane pe munte, imprăștiați pe plaiurile din jur, iar vara mai vin turiști majoritatea în preajma Hercules Maraton, dar și strâini doritori să guste viața simplă de aici.
Nu e ușor, dar oamenii nu se plâng. Li s-a promis că se face drumul către Bogâltin pe care acum durează 4 ore să îl facă pe picioare, dar sunt conștienți că atunci se vor „strica” lucrurile, după cum spun chiar ei. Primăria le-a promis panouri solare, dar vor trebui să plătească 150 de lei lunar chiria pentru ele. E mult pentru niște oameni care traiesc de pe urma muncii lor în gospodărie și în jur și nu realizează venituri. La școală mai studiază 4 copii, iar pentru iei vine o invățătoare de la Cornereva, care stă în sat pe parcursul săptămânii. La biserică vine un călugăr la sarbatorile mari și la înmormântări, iar vara de Sf. Ilie se mai ține la căminul cultural nedeia. O dată pe an și la alegeri se incumetă să urce și căte un echipaj de știri în căutare de puțin inedit și gazdele ne povestesc amuzați că nu puțini au fost cei care s-au intors după ce au dat ochi cu scările...
Mai pe seara suntem invitați la vecinul din deal, care si-a instalat pe cheltuială proprie panouri solare și datorită lor are câteva ore de televizor seara. Inainte să plecăm ne uitam cum gazdele noastre desfac două cepe aleg foi frumos arcuite si le așeaza pe pervaz afară cu putină sare pentru a putea prevedea in dimineata primei zile din an cat de ploioase vor fi lunile viitoare. La vecini, suntem iarăși puși la masă și serviți cu toate bunătățurile gătite de doamna casei, toate cu gustul mâncării facute de bunica, în copilărie. Vorbim despre una, alta, viața la oraș, plimbările noastre pe munte prin imprejurimi, vreme și vremuri. La 12 noaptea ciocnim un pahar de sampanie, multumim gazdelor pentru asa neasteptată ospitalitate și mergem la somn. Dimineata vroiam sa prindem răsăritul peste Mtii Mehedinți și sa mergem pe la scoala și biserică și să coborâm pe scări.
Dormim confortabil, la cald, pe paturile mari si la 8 iesim în deal să fotografiem primele raze ale lui 2016 care se văd timid pe lângă vârful lui Stan și luminează Știvuța. Revenim, ne facem bagajele, multumim calduros gazdelor pentru tot, promitem să revenim curând și o luam la picior pe triunghiul roșu spre biserică si scări. Mai trecem pe langă câteva gospodării, iar după deal ni se deschide o perspectivă superbă spre Muntii Godeanu cu un soare ce ne îmbia la un traseu pe creasta. Ni se inviorează pașii și ajunge repede la școală unde citim panourile despre Parcul natural Muntii Cernei. Pormim mai departe și ajungem la biserică, de unde poteca pornește mai putin definită, in jos, pe un picior de munte mai abrupt. Trecem pe lângă locul de popas și mai departe, pe serpentinele tot mai strânse ale potecii printre semnele ce ne indică drumul cel pun și bancile de popas până la scări.
Scărine ne întâmpină la fel de abrupte pe cât ni le aduceam aminte, în ciuda speranțelor noastre că experiența anterioară ne va mai atenua discomfortul...poate că era mai bine să le urcăm....
Eh, volens-nolens, pe altundeva nu mai putem coborî acum în timp util așa că lăsăm frica și ii dăm zor pe cele 4 scări ce ne despart de ultimele 5 minute de traseu pănă la drumul de pe valea Cernei. Sunt solide si bine ancorate de stâncă, ne țin cu tot cu rucsaci și dacă reusești să nu te uiți in jos e ca și cum ai coborî pe scară din podul unei case bătrânești. Jos, cu picioarele pe pamânt drept resprirăm ușurați și după un pic de pauză coborâm ultima bucată și tropotim pe șosea până la mașină.
Ne-a rămas in suflet un revelion de poveste, niște oameni primitori și gospodari și dorința de a ne întoarce curând să mai savuram tihna și timpul ce curge altfel aici sus.
NB: dacă doriți să mergeți să petreceti câteva zile în Ineleț, puteți merge oricând, oamenii nu prea coboară pe vale și de obicei rămâne cineva în gospodărie. De la noi nu au primit bani pentru cazare, dar sunt sigură că ar primi baterii, motorină, sau produse alimentare uzuale (paine alba - de obicei fac in casa, dar cel mai adesea insotesc mancarea de mămăliga, faina alba, zahar, ulei), dulciuri sau sfoară pentru tricotat, doamnele mai impletesc ciorapi. Vă sfătuiesc totuși să vă oferiți să plătiți cazarea, macar ca gest și să lasați gazdelor opțiunea de a refuza.
