Scrisoare catre colegi

As fi vrut sa va aduc poze multe, cu zambete si ochi uimiti, cu fetisoare curioase in timp ce desfac cadouri ca in dimineata de Craciun. Dar nu am, insa cu toate acestea, toate cartile si rechizitele au ajuns in Inelet si Scarisoara. Pana sa va explic de ce nu am poze clasice de genul "aici inmanam rucsacii, aici predam cartile doamnei invatatoare" haideti sa va spun o poveste.

A fost o data... glumesc...nu incepe chiar asa, dar o data, am vazut in varf inzapezit de Ineu si mi-am dorit sa aflu cum se ajunge asa sus. Apoi am urcat un Ceahlau, cam fara metoda si am sfarsit cu o groaznica febra musculara si multe besici in talpi. Au urmat apoi alte si alte ture, insa nu mi-a trecut nici cand prin cap ca o iesire lejera de Revelion ma va aduce in mijlocul unei comunitati din inima muntelui.

Ei bine, o raceala a unei colege de tura ne-a adus in casa unei familii din Inelet in 31 decembrie 2015 si am inceput anul 2016, intr-o atmosfera magica, ca in casa bunicilor, cu povesti la gura sobei, ninsoare calma pe fereastra si jocul flacarilor pe peretii lutuiti. Atunci am aflat ca mica comunitate de sub vf Stivuta, aflata in continua restrangere, are si o scoala inca functionala si multe multe nevoi.

Am plecat atunci promitand sa ne intoarcem cu un minim ajutor pentru scoala. Din aproape in aproape am facut rost de numarul de telefon al doameni invatatoare si am aflat ca cei 4 copii de acolo ar avea nevoie de rechizite si carti.

Aici e momentul in care trebuie sa va multumesc pentru implicare, darnicie si cat ati fost de saritori. Si mai trebuie sa va multumesc pentru ceva: pentru ca implicandu-va mi-ati dati ocazia sa fac cea cu adevarat imporant pentru acesti copii si pentru mine si mai mult decat atat, m-am simtit imputernicita cu toata dorinta voastra de a ajuta si a face bine, ceea ce a fost deopotriva o bucurie si o resposabilitate.

Cartile si rechizitele achizitionate din contributiile voastre au luat drumul Bailor Herculane Duminica 22 mai, iar cu ajutorul Oanei Scarlatescu, al Evelinei Bala si a lui Silviu Calancea au ajuns in aceaisi zi sus in Inelet si apoi prin bunavointa familiei Ciucure, 2 ore mai departe pe poteci de munte, a doua zi, la Dobraia.

De ce nu am poze decat cu peisaje? pentru ca socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ: ne-am intalnit cu parintii a doi dintre copii jos pe Valea Cernei, urmau sa urce mai apoi sus, asa ca ne-am bucurat sa ii intalnim si le-am lasat doi rucsacii in care pusesem rechizitele.

Am impartit apoi ce mai aveam de dus si am inceput urcarea. Dupa cca 2 ore am ajuns in fanetele Ineletului si am zarit casele pitite ici si colo printre versanti. Am intrat la Familia Ciucure si am lasat pachetul pentru scoala din Dobraia. Sfatuiti de fostul domn consilier am dus cartile la sotia dumnealui, urmand ca apoi sa le ia doamna invatatoare la scoala, a doua zi dimineata. In toate aceste momente aparatul foto a fost langa mine, si as fi putut face poze, am renuntat insa pentru a nu da gesturilor noastre un aer prozaic, preferand sa pastram naturaletea momentului. Nu am fost decat niste oameni care au dorit sa ajute, iar nevoia de publicitate sau posteritate ne-am fost si ne sunt straine. Am luat cu noi amintiri frumoase si eu consider ca asta este tot ce conteaza.

Iar voi? voi va trebui sa ne credeti pe cuvant, iar data viitoare, daca veti dori sa va convingeti singuri de rezultatul si impactul actiunii, sau doar sa va bucurati de o iesire in natura, sa veniti si voi.

PS. Dati un like Asociatiei Unlimited pe FB, poate afla mai multa lume si pe viitor putem face actiuni mai ample, planurile pentru ele sunt deja pe masa de lucru.

Cladirea Scolii din Inelet

Cine vede casa? 

Curajosii nostri voluntari

Mijloc de off-road

Soseaua catre scoala

Scarile, numite si "La Cirlige", una dintre caile de access pe platou, folosita si de dna Invataoare

Prin catunele de sub Muntii Cernei - despre oameni si ospitalitate

In prag de an nou, intr-un impuls de moment venit din multe planuri de munte anulate cu alte ocazii, m-am hotarat sa urc la Inelet, catunul din Munții Cernei si sa ma plimb putin printre cele trei localitati raspandite pe plaiurile de sub Vârfurile Arjana, Știvuța si Vlașcu. Stiam din alte iesiri ca intre Dobraia, Prisăcina si Cracu Mare, Ineleț, Scărișoara si Țațu exista poteci si chiar trasee marcate, ba chiar un drum de picior si de cal care trece muntii prin șaua Prislop pana la Bogâltin.

Pregătesc echipament de iarna, citesc avertizările meteo de vreme foarte rece, agaț cortul de rucsac, pentru orice eventualitate si contemplez o urcare prin zapezi pana la genunchi. In dimineața zilei de 31 decembrie pornesc la drum, șoseaua destul de libera mă aduce la Herculane în un pic peste 2 ore. Recitisem inainte descrierile de traseu, imi scormonisem amintirile cu privire la urcarea pe La Cârlige, de la km 19, scările pe stâncă faimoase ca fiind singura cale de acces spre aceste sate. Am mai coborât pe acolo în 2011 cred, când o coborâre din culme ne-a scos, cum-necum, tocmai deasupra bisericii din Ineleț. Ieșită din Herculane incep să număr kilometrii pana la Motelul Dumbrava, a cărui parcare o găsesc ticsită de mașini și măresc atenția în cautarea adăpostului de ploaie din lemn din stația de autobuz ce stiu că marchează intrarea pe traseu. Drumul e rau, plin de denivelări și gropi și pe câteva porțiuni amenință să se surpeze. La un moment dat, în dreptul unei case încă netencuite, văd un loc de popas si o bancă de lemn lungă pe care e scris cu vopsea roșie „Spre Ineleț” și o săgeată ce indică o usoară coborâre la Cerna. Mă gândesc că poate nu mai există adăpostul de lemn și traseul a fost remarcat în contextul Hercules Maraton așa că parchez, scot echipamentul și purced pe traseu.

Zapadă nu este, așa că urcarea nu va fi anevoioasă. Podețul e un pic șubred, lemnul mai are puțin și putrezește pe alocuri, dar structura de metal e solidă și cu puțină atenție ajung pe partea opusă și încep urcușul pe trei marcaje: triunghi roșu, punct galben și punct albastru, Drumul urcă ușor opintit in curbe dese, trece pe lângă case și ne indrumă părintește cu câte o săgeată spre direcția bună acolo unde se mai despart potecile. După câteva minute bune de urcuș ajungem la un izvor amenajat și marcat cu un punct galben pe mijloc si continuâm la deal. Mă uimește totuși ca în ciuda efortului susținut nu mai ajungem la scări....

Din loc în loc există bănci și măsuțe pentru odihnă, dintre care unul chiar în dreapta uneui perete de stâncă de pe care probabil că în timpuri mai ploioase curge o cascadă. Aici imi dau seama că sunt pe un traseu alternativ de urcare pe care l-am citit descris pe un blog de călătorii. Ma bucur că este remarcat și că l-am nimerit pentru urcare, pentru că îmi dădea posibilitatea să fac un mic circuit. coborând a doua zi pe la scări. Mai urcăm puțin, trecem pe lângă un punct de belvedere și apoi ieșim intr-o fâneață, iar ici și colo se văd case. Pesemne că am ajuns în Ineleț...dar parcă nu îmi vine să cred... Mai urc în deal, spre o casă pentru că văd o potecă. Sus mă întâmpină un semn „casă de vanzare Ineleț” - chiar că am ajuns. Ei bine acum ... incotro? punctul galben coboară spre nord-vest in coastă și pare să se lege de poteca ce urcă pe Cracu Mare...drumul de Prisăcina, pe deasupra de Cheile Prisăcinei, ce se leagă apoi de Dobraia și urcarea pe Vf. Arjana. Triunghiul roșu ocolește pe curbă de nivel dealul din fața și merge mai departe.

Cum o colegă de tură era răcită cobza, decid să caut o casă locuită și să cerem niște apă caldă de un ceai să ne mai încălzim și să întrebăm pe unde am putea innopta. La prima casă ne primește un domn și ne îndrumă spre o casă de mai jos, la numărul 338 unde suntem primiti de o tanti sprintenă care trebăluia prin curte. Suntem invitați inăuntru la căldură și ni se servește ceai de mentă și țuică.

Ne lăsăm bagajele, savurăm ceaiul și intrebăm cum ajungem la școală și la biserică, dacă se prinde semnal și cum de nu am nimerit să urcăm pe la scări. Triunghiul roșu și poteca pe curbă de nivel dreapta merge spre școală și biserică, iar semnal se prinde mai în deal, așa pe la jumătatea pantei. Pană ne mai incălzim ne uitam uimti la încăperea cu tavan jos, cu cârlige din metal prinse din loc în loc, cu masa în dreptul ferestrei și cu paturile pe laturile pereților și cuverturile de pe ei. În colțuri stau frumos agățate ștergare brodate chiar de gazda noastră după cum aflăm. În tindă se gătește pe aragaz, dar se mai vede vatra simplă cu cârligul pe lanț pentru agățat ceaunul, iar pe jos e pământ bătut - în camere podea de lemn.

Suntem poftiți să stăm peste noapte și nu refuzăm, atrași de oportunitatea de a afla câte ceva despre viața de aici, de sub munte, atât de departe de obișnuitele noastre conforturi. Nu este curent, doar câteva ore la generator, daca este motorină, dar de data aceasta se stricase. Rostul cârligelor din tavan îl aflăm la înserare, după ce apucăm să fotografiem un apus superb peste Valea Cernei: acolo se agață lampa pe motorină pentru iluminat - știți voi, una dintre acelea pe care le mai foloseau bunicile noastre cu gaz lampant atunci când se mai lua curentul.

Aflăm că sus se face porumbul și legumele pentru cine vrea să pună în grădină, sunt livezi și principala preocupare sunt animele: în curte ne întâmpinaseră găini, auzisem niște purcei și intuisem niste vaci, undeva mai în vale după tălăngi. Vecinii sunt puțini și nu tocmai aproape. Vecinul din deal, sta la vreo 10 minute de mers in pas alert și se comunică prin chiuituri...sermnal, cum spuneam, este doar in câteva puncte în deal. Aflăm că mai sunt cca 70 de persoane pe munte, imprăștiați pe plaiurile din jur, iar vara mai vin turiști majoritatea în preajma Hercules Maraton, dar și strâini doritori să guste viața simplă de aici.

Nu e ușor, dar oamenii nu se plâng. Li s-a promis că se face drumul către Bogâltin pe care acum durează 4 ore să îl facă pe picioare, dar sunt conștienți că atunci se vor „strica” lucrurile, după cum spun chiar ei. Primăria le-a promis panouri solare, dar vor trebui să plătească 150 de lei lunar chiria pentru ele. E mult pentru niște oameni care traiesc de pe urma muncii lor în gospodărie și în jur și nu realizează venituri. La școală mai studiază 4 copii, iar pentru iei vine o invățătoare de la Cornereva, care stă în sat pe parcursul săptămânii. La biserică vine un călugăr la sarbatorile mari și la înmormântări, iar vara de Sf. Ilie se mai ține la căminul cultural nedeia. O dată pe an și la alegeri se incumetă să urce și căte un echipaj de știri în căutare de puțin inedit și gazdele ne povestesc amuzați că nu puțini au fost cei care s-au intors după ce au dat ochi cu scările...

Mai pe seara suntem invitați la vecinul din deal, care si-a instalat pe cheltuială proprie panouri solare și datorită lor are câteva ore de televizor seara. Inainte să plecăm ne uitam cum gazdele noastre desfac două cepe aleg foi frumos arcuite si le așeaza pe pervaz afară cu putină sare pentru a putea prevedea in dimineata primei zile din an cat de ploioase vor fi lunile viitoare. La vecini, suntem iarăși puși la masă și serviți cu toate bunătățurile gătite de doamna casei, toate cu gustul mâncării facute de bunica, în copilărie. Vorbim despre una, alta, viața la oraș, plimbările noastre pe munte prin imprejurimi, vreme și vremuri. La 12 noaptea ciocnim un pahar de sampanie, multumim gazdelor pentru asa neasteptată ospitalitate și mergem la somn. Dimineata vroiam sa prindem răsăritul peste Mtii Mehedinți și sa mergem pe la scoala și biserică și să coborâm pe scări.

Dormim confortabil, la cald, pe paturile mari si la 8 iesim în deal să fotografiem primele raze ale lui 2016 care se văd timid pe lângă vârful lui Stan și luminează Știvuța. Revenim, ne facem bagajele, multumim calduros gazdelor pentru tot, promitem să revenim curând și o luam la picior pe triunghiul roșu spre biserică si scări. Mai trecem pe langă câteva gospodării, iar după deal ni se deschide o perspectivă superbă spre Muntii Godeanu cu un soare ce ne îmbia la un traseu pe creasta. Ni se inviorează pașii și ajunge repede la școală unde citim panourile despre Parcul natural Muntii Cernei. Pormim mai departe și ajungem la biserică, de unde poteca pornește mai putin definită, in jos, pe un picior de munte mai abrupt. Trecem pe lângă locul de popas și mai departe, pe serpentinele tot mai strânse ale potecii printre semnele ce ne indică drumul cel pun și bancile de popas până la scări.

Scărine ne întâmpină la fel de abrupte pe cât ni le aduceam aminte, în ciuda speranțelor noastre că experiența anterioară ne va mai atenua discomfortul...poate că era mai bine să le urcăm....
Eh, volens-nolens, pe altundeva nu mai putem coborî acum în timp util așa că lăsăm frica și ii dăm zor pe cele 4 scări ce ne despart de ultimele 5 minute de traseu pănă la drumul de pe valea Cernei. Sunt solide si bine ancorate de stâncă, ne țin cu tot cu rucsaci și dacă reusești să nu te uiți in jos e ca și cum ai coborî pe scară din podul unei case bătrânești. Jos, cu picioarele pe pamânt drept resprirăm ușurați și după un pic de pauză coborâm ultima bucată și tropotim pe șosea până la mașină.

Ne-a rămas in suflet un revelion de poveste, niște oameni primitori și gospodari și dorința de a ne întoarce curând să mai savuram tihna și timpul ce curge altfel aici sus.

NB: dacă doriți să mergeți să petreceti câteva zile în Ineleț, puteți merge oricând, oamenii nu prea coboară pe vale și de obicei rămâne cineva în gospodărie. De la noi nu au primit bani pentru cazare, dar sunt sigură că ar primi baterii, motorină, sau produse alimentare uzuale (paine alba - de obicei fac in casa, dar cel mai adesea insotesc mancarea de mămăliga, faina alba, zahar, ulei), dulciuri sau sfoară pentru tricotat, doamnele mai impletesc ciorapi. Vă sfătuiesc totuși să vă oferiți să plătiți cazarea, macar ca gest și să lasați gazdelor opțiunea de a refuza. 

Despre initiative culturale si o seara intr-un orasel minunat - Zilele Muzicii la Oravita

Festivalul International Zilele Muzicii la Oravita se afla deja la a 6-a editie, iar anul acesta am avut deosebita placere sa ma aflu la Concertul de Muzica Sacra de la Biserica Romano-Catolica. 

         
Festivalul este una dintre rarele ocazii cand lumea se aduna la Oravita si fie isi aduce aminte, fie descopera farmecul acestui orasel de munte plin de istorie.

Biserica este renovata la exterior si se prezinta intr-o stare foarte buna de conservare la cei aproape 300 de ani ai sai. Cocotata intr-un varf de deal, la o intersectie de stradute, aproape ca nici nu o vezi daca nu o cauti cu tot dinadisul. La 3 minute de mers pe jos mai sus, printre case cu ziduri groase de piatra de rau si geamuri cu obloane de lemn, se vede si Teatrul. Acesta, renovat nu demult, este cel mai vechi teatru din Romania, fiind construit in 1816, dupa macheta Burgtheatrului din Viena. Conform site-ului oficial al festivalului a fost si prima cladire iluminata cu lampi de acetilena. Exteriorul sobru ascunde o bijuterie de teatru cu doua nivele si mobilier original. Pacat insa ca nu beneficiaza de mai multa promovare, chiar si simpla vizitarea fiind intampinata cu un aer de neincredere si scepticism.

 La Teatrul din Oravita nu se joaca piese. La Teatrul din Oravita se canta o data pe an la Festivalul Muzicii...

Si cu toate acestea Oravita are multe de oferit. Pe langa teatru si biserica, se poate mandri cu cea mai veche gara, una dintre celebrele capete ale liniei Oravita-Anina, prima linie de tren de pe teritoriul actualei Romanii, si linie pe care circula inca un tren pitoresc. http://whywaitforsunnyweather.blogspot.ro/2012/12/calea-ferata-anina-oravita.html

 Privelistea stradutelor inguste si a caselor foarte bine pastrate este incantatoare pentru orice turist entuziast, iar oportunitatile de excursii in zona invecinata sunt printre cele mai imbietoare: Cheile Nerei, Cheile Carasului, Clisura Dunarii sau Girnicul, Ravensca sau Sf Elena, iar mai sus Muntii Aninei si Semenicul.

Asa ca va invit la Oravita, la o plimbare, la o excursie, la o tura foto, la o calatorie cu trenul, la un concert...

           

Mai multe fotografii pe:

 http://amomentinimages.blogspot.ro/2013/08/oravita-caras-severin.html

Mai multe informatii:

http://www.zilelemuziciilaoravita.ro/

https://www.facebook.com/pro.philharmonia.1

http://www.welcometoromania.ro/Oravita/Oravita_Bisromcat_r.htm

http://www.oravita-anina.home.ro/

Ganduri de acasa

Sunt acasa, dar in imposibilitatea de a ma tine departe de computer, amintiri de la munte si pozele vechi de tura.

Mi-au trecut prin gand multe si mi-am adus aminte de un cort cu o singura folie si doua bete scurte, in capete, pe care l-am pus in culmea Mtilor Cernei in 2007...hmmm...sa zicem ca am avut noroc ca n-a trebuit sa strang ramasite de cort si sa cobor in puterea noptii la padure sa ma adapostesc de vant... :-) clar am invatat o lectie...

Mi-am adus aminte de primul sac de dormit care imi ajungea la piept si era patrulater...un soi de plapuma cu fermoar...hihi daca vroiam sa mi fie cald la umeri trebuia sa scot picioarele, daca vroiam sa mi fie cald la picioare imi trebuia o geaca...

Mi-am adus aminte si de primul rucsac si de prima tura, cand am mers atat de mult fara pauza, fara ritm, in "hopuri-damburi" si fara nici o idee de dozare a efortului incat aveam picioarele numai besici si a doua zi nu mai puteam merge de febra musculara...

Mi-am adus aminte de cat de frica mi-era ca am sa pierd marcajul de punct galben spre culmea Mtilor Cernei in prima tura la cort, incat nu cred ca am apucat sa vad nimic din peisaj inainte sa ma opresc pentru popasul de noapte...

Mi-aduc si acum aminte ce infernal de greu mi s-a parut drumul din Gradiste la Sarmi in 2006, pe un frig si o zapada, in vremuri in care parazapezi nu facea parte din vocabularul meu...

Mi-aduc aminte ce uimitoare mi-a parut creasta Parangului cand am privit in lungul ei cu soarele-n spate intr-o iarna...

Mi-aduc aminte si atat...

Vechiul meu cort sub Vf Arjana in Mtii Cernei

Vedere spre Vf Iesul, Parang

Prima zapada in Mtii Sureanu in 2006

Prin sate cu geamuri albastre

A trecut ceva vreme de cand am iesit ultima data cu un rucsac in spate pe vre-un traseu pierdut printre copaci si dealuri, dar planuisem sa plec cu prima ocazie de cand s-a indreptat vremea. Dupa o saptamana in care am oscilat intre destinatii, grupuri de amatori de asemenea distractii si momente in care eram convinsa ca singura plimbare va fi virtuala printre pozele anilor trecuti, am plecat sambata dupa-masa spre Gornea, Caras Severin.

Aveam in plan o urcare domoala, pana la Ravensca si o revenire in circuit prin Valea Rachitei, Valea Ravensca si Sichevita. In total vreo 35 de km lejeri, de drumuri forestiere si poteci de coasta si culme, care s-au dovedit de altfel foarte bine intretinute, accesul fiind astazi posibil si cu masina mica, daca nu ploua. 

Farmecul acestor sate pitulate printre culmile Mtilor Almaj sta in caracterul lor aparte. Ravensca, Garnicul, Sfanta Elena sau Bigar sunt cunoscute pentru populatia ceha care traieste aici inca din secolul 19 , cand au fost colonizati pe aceste meleaguri.

Romana se vorbeste putin, turistii sunt in marea lor majoritate din Cehia, iar casele sunt frumos ingrijite si varuite albastru, daca nu total, cel putin pe tocurile geamurilor si usilor. 

Poteca, sau mai degraba drumul de pamant, pleaca din Gornea, putin mai sus de biserica, prima ulita la dreapta, pe dupa fantana si duce spre Brestelnic intr-un pas domol, printre livezi si culturi. De aici urmeaza curba de nivel de pe versatul stang geografic al Vaii Sichevita si ii ocoleste firele de obarsie, urcand domol, aproape fara sa se simta, spre obarsia Vaii Ravensca si face jonctiunea cu drumul de Sichevita chiar la intrarea in Ravenska. Casele frumos ingrijite si varuite proaspat te intampina de la intrare. S-ar putea sa te intampine si unii amatori de enduro si ATV, dar o data ce norul de praf se disipeaza nu se poate sa nu ramai fermecat de atmosfera linistita si calma a satului. Fiind cocotat in varf de culme, panorama spre culmile vecine si casele risipite pe dealuri se deschide spre toate punctele cardinale. Singurul dezavantaj l-ar putea reprezenta vantul care se inteteste seara, dar un cort intr-un loc ferit, sau o camera intr-una din casutele din sat sunt cel mai bun remediu.

Am ajuns spre seara si ne-am oprit in centrul satului, la un suc si sa ne uitam pe harta 1:60 000 a zonei din parculetul de langa biserica. Am trecut mai departe spre Valea Rachitei si am pus corturile intr-un loc de popas, la un deal departare de sat, pe o culme, intre niste copaci. Locul e amenajat cu bancute si masa si chiar un salas din scanduri. spre sud se vad cateva eoliene itite de dupa dealuri, iar in urma numa serpuirea drumului inapoi spre sat.

De aici drumul coboara in compania iiniilor de curent pe o culme spre satul Valea Rachitei, sat de romani, raspandit pe un bot de deal ce poarta numele de Rachita. Ne duce jos in vale si cu ajutorul unei doamne ce mergea la Sopotul Nou la "morminti" am gasit o scurtatura ce coboara la firul apei, scurtand serpentinele drumului. Jos in vale am gasit un drum ce urca pe coasta dealului Cotului si dupa un urcus moderat o poteca ce ia in piept dealul si duce sus, la drumul de coasta spre Garnic. Sus in deal, la rascruce de drumuri, luam apa si povestim cu o localnica. Pe sura stau indicatoare spre cele mai apropiate localitati. Drumul de Garnic e marcat cu o banda rosie orizontala, dar noi trebuie sa o luam in stanga inante de casa si sa ne indreptam spre satul Valea Ravensca si Valea Sichevita. In Valea Ravensca parasim drumul principal si o luam pe un drum de tractor, peste vale si peste deal si iesim in coltul Vaii Sichevita. Scurtam printre holde si pe la fantana si iesim pe vale la drumul mare. Mai 2 kilometri si intram in Sichevita. Masina ne asteapta in Gornea, mai jos, la biserica. 

Pentru cei ce stiu muntele bine in diferitele lui forme e o tura poate putin monotona, mai ales la dus, cand drumul serpuieste prin padure, dar cu o harta buna se poate merge pe culme, iar pentru amatorii de iesiri cu bicicleta ar putea reprezenta un traseu de 1 zi foarte pitoresc.

Pe mine m-au uimit intotdeauna calmul, linistea si simplitatea vietii din varf de munte. Casele sunt raspandite pe culmi, parca fiecare ar avea dealul lui in custodie, livezile se intind pe pante imposibile si potecile serpuiesc pe coaste, pe sub culmi si pe deasupra sau coboara abrupt in vale. Ici colo, daca stii sa te uiti dupa ele, fantani folosite sau nu si salase ascunse. Pe drumul spre Valea Rachitei ne intalnim cu o tanti ce urca pe poteca de langa drum. Are ie cu dantela, fusta si pare imbracata de sarbatoare. Urca prin iarba, sa nu se umple de praf. Ne raspunde la intrebari fara sa se opreasca prea mult. Merge "la oras". Nu ne-am dat seama unde exact dorea sa ajunga dar am ramas impresionati de pasul sigur, constant, care desi era ajutat de "bata" sigur ne-ar fi intrecut la deal, chiar si daca nu am fi avut rucsacii in spate.

La Valea Rachitei un baiat de vreo 8 ani isi duce vitele la pascut. Va sta cu ele toata ziua. Sus, in dealul Cotului, la intersectia drumurilor spre Sichevita si Garnic aflam ca apa e pompata de la 3 km departare si cel mai greu este ca "nu se gaseste de lucru".

Sus, se ara cate o coasta de deal, se mai folosesc unelte de lemn pentru arat si caii. Fantanile, cel putin pe drumurile umblate sunt ingrijite si au apa limpede si rece. 

Este un loc unde inca mai zboara fluturii, din orice tufis zboara puzderie de pasari, oamenii saluta orice trecator, iar caii sunt lasati sa pasca liber pe deal. Oricum ai privi-o pare o alta lume, una de care ne indepartam tot mai mult. 

Harta zonei, conform www.banat.cz

Moara de vant intr-o curte in Ravensca, la intrarea dinspre Sichevita

Casa in Ravensca

Fantana la Brestelnic

Cana la fantana 

Marcajul pe drumul spre Sichevita, din Ravensca

Ravensca vazuta de pe drumul spre Valea Rachitei

Drumul spre Valea Rachitei

Traseul initial in Google Earth

Info despre zona www.banat.cz , doar in limba ceha din pacate.
Alte foto: www.amomentinimages.blogspot.ro

Despre munte si istorie-epitaf

"Cine ar fi crezut ca a merge de 6 ori la rând într-o excursie în acelaşi masiv muntos, s-ar putea dovedi după un timp, altceva decat o rutină.

Ei bine, excursia organizată la fiecare început de noiembrie de Liviu Măruia, lector dr, Facultatea de Istorie, UVT, se dovedeste a fi in fiecare an la fel de suprinzătoare.

Moment epic pentru stundenţii anului 1 ai facultăţii cu pricina, are un ceva anume care îi face pe mulţi să revină, chiar dacă au lăsat primul an de stundenţie în urmă sau nici măcar nu şi-au tocit coatele pe bancile facultăţii de istorie.

De ce e diferită de alte "excursii cu clasa"? Pentru ca există puţine ocazii de auzi o prelegere altundeva decât în amfiteatru şi pentru că prea puţini se mai duc azi să vadă un monument istoric. La toate se adauga atmosfera unui foc de tabara într-o stână pierdută printre plaiuri şi toate poveştile de pe traseu, care fară să-ţi dai seama şi fără să te îngreuneze, ţi se prind de tălpile bocancilor, ţi se agaţă de rucsac, se ascund printre corturi şi se trezesc o dată cu răsăritul.

Poate că m-am lansat deja in epitete, uitând să menţionez despre ce vorbesc. E greu sa aduni în cateva rânduri ani, trasee de zile întregi, mereu altelte. Am întrerupt şi am reluat de mai multe ori povestirea de faţă şi încă nu mi se pare că pot sa vorbesc despre experienţele de aici aşa cum trebuie, ca să pot transmite prin scris tot ceea ce înseamnă ele. M-am gandit iniţial să fac o descriere a traseului, în spirit montaniard, în ideea că alţii care ar dori să meargă pe acolo să aibă la îndemână macar un ghid sumar... dar tura de munte în Şureanu are multe alte valenţe, în afară de cele de drumeţie şi mi-e greu să fiu concisă, sau să explic pe larg şi mintea îmi aleargă de la o experienţă la alta, de la o zi la alta, de la o idee la alta..."

Asa imi incepusem o data, ceva mai demult, cronica ultimei ture de Sureanu. Mi-e foarte greu acum să incerc sa compun o frază elocventă, pentru că nu aş fi crezut vreo dată că din povestea veselă a unor aventuri se va transforma în epitaf.

Aseara am aflat vestea teribila a mortii lui Liviu Măruia. Lect. dr. Liviu Măruia, profesor la Facultatea de Istorie a Universitatii de Vest, indrumătorul a generaţii de studenţi, conducator de tură şi prieten pentru cei  mai mulţi.

În uimirea generală sunau telefoanele şi vuia internetul "Nu se poate!", "Nu poate fi adevarat", "Cand?!" "Cum?" si ale 100 asemenea...si apoi s-a lăsat liniştea....

Cum sa pui pe hartie ce a însemnat Liviu pentru atâţia?

Eu am decis sa mi amintesc drumeţiile făcute, şantierele şi cercetarea.
Aşa cum ii plăcea de multe ori să spuna, rolul lui a fost să ne puna bocancii în picioare, să ne înveţe filosofia muntelui şi să ne demonstreze de fiecare dată că lucrurile sunt mai complexe decât par la prima vedere.

Ne-a aratat Banatul şi munţii, ne-a pus şpaclul în mână ne-a învăţat să iubim statul la cort şi focul de tabără.

Ne-a spus poveşti în stâne, ne-a aratat piscuri îndepărtate şi ne-a cărat rucsacii atunci când ne lăsau puterile.

A glumit cu noi, ne-a certat, ne-a încurajat în felul lui şi întotdeanuna ne-a făcut să ne depaşim limitele în toate.

A fost locomotiva care ne-a tras pe toţi după el şi omul care a avut voinţa şi ambiţia să ducă totul în spate.

Mi-aduc aminte că în două ture, în Mtii Zarand şi in toamna in Şureanu, m-am gandit să cobor mai devreme din cauza unui genunchi cu probleme. Liviu m-a lăsat în pace să vorbesc ...după o pauză de prânz la Sarmizegetusa mă întreabă scurt "Ce faci, cobori?" i-am răspuns cu jumătate de gură "Când am renunţat eu la o tura de munte doar pentru că a fost greu sau m-a durut ceva?"

Iata ca Liviu a trebuit sa renunte la tot, la munte, la arheologie, la familie si prieteni şi fără măcar să-şi scoata pălăria în semn de salut, lăsându-ne uimiţi şi trişti.

Eu trebuie să-i mulţumesc pentru Sureanu, Almaj, Zarand, Cernei, Mehedinti, Parâng, Făgăraş, Iezer, Dognecei si poate altele pe care nu mi le amintesc acum, pentru periegheze si şantiere, pentru turele de bicicletă şi pentru drumurile cu maşina făcute...pe varianta ocolitoare, pentru sfaturi, pentru dojene, pentru poveşti şi pentru glume, pentru Unip şi Defender...

Sunt sigura că dacă ar fi aici m-ar certa şi acum pentru greşelile de redactare, parcă îl aud spunănd "Iarăşi trebuie să le fac eu pe toate, nu eşti deloc atentă când scri!"

În amintirea lui iata una din melodiile pe care le ascultam stand la foc....

Ceata lui Robin Hood... in Nădrag

ok...nu mi apartine formularea. A fost un efort de grup, intr-o pauza de ... masa, dar nu de glume, undeva pe un deal, deasupra de Nadrag.

De ce la Nadrag? Asa...pur si simplu. Pentru ca initial a fost Radna si Soimos, apoi s-ar fi vrut Varset si in final s-a facut Nadrag (jud. Timis), de comun acord.

Asa ca mi-am facut un minim de bagaj (deh...obiceiurile vechi) m-am asigurat ca am solutii in caz de ploaie, defectiuni minore ale unor diferite chestii (in retrospectiva am sa adaug si superglue la lista), destule jachete de fleece pentru toata trupa in caz ca i-ar apuca vreo hipotermie subita (:-p), ochelarii de soare (deh...urma sa plecam spre est dimineata si sa ne intoarcem spre vest seara) si iata-ma treaza de dimineata de tot, intr-o duminica cu bruma si la volan cu toata trupa-n spate.

Am pornit in tromba spre Lugoj, noroc ca nu se mai lucreaza pe drum si ca se poate merge intins, am ajuns mai repede decat speram la Costeiu si apoi, dupa centura Lugojului am facut la stanga spre Nadrag (DJ 681 spre Criciova-Nadrag). Ne-a intampinat un drum destul de ingust cu doua benzi, strajuit de copaci si apoi cateva curbe unduitoare care urcau ca apoi sa ne coboare pe un drum si mai ingust, in coasta unui versant, de-a lungul vaii paraului Nadrag.

Un drum de bicicleta, de motor si oricand de masina, pentru ca e bine intretinut spre surpinderea mea. Mi-am facut o nota mentala sa revin, mai ales ca Poiana Ruscai este un masiv care nu mi-e prea cunoscut. In facultate, cred, ca am mai urcat de la Ruschita, dar atat, iar in inceputul asta jilav de primvara, chiar si acolo la botul calului, desupra de localitate, intre Poienile Negrii si Culmea Goblizanu, deja ma uitam cu jind in latura hartii unde s-ar fi continuat poteca prin padure spre Vf. Alunului si probabil mai departe spre Vf. Pades. Ramane pe alta zi cu soare.

Oricum scopul nostru de astazi era sa reusim sa nimerim pe rand, tinta ancorata de doua bete respectabile, la o distanta oarecare, pusa cu spatele la o coasta de deal, pe rand, cu cele 3 sageti din dotare. A fost un exercitiu de relaxare, un conclav de voie buna si o gura de aer proaspat la propriu.

Daca aveti chef de plimbare n-ar fi rau sa dati roata de parculetul din centru sau sa va opriti mai jos de primarie, inainte curba, vis-a-vis de magazin, chiar in centru, la pizzerie. Nu veti vedea firma la strada, doar o cladire alba cu etaj, si nimic altceva care sa va indice ca acolo este un local decat cateva banci de lemn afara, pe terasa. Veti vedea probabil localnici intrand, sa-si petreaca dupa-masa alaturi de amici si cunostinte la o bere. Daca ignorati decorul, lumina chioara si conditiile nu tocmai grozave ale toaletei, s-ar putea sa mancati o pizza relativ gustoasa. Mentiune: este posibil sa fi fost un pic subiectivi, dupa o zi de tras cu arcul, molesiti de soare si flamanzi de si de la aerul de munte... dar va recomand o mancare in situ pentru atmosfera si senzatie, pentru pitoresc si amintiri.

:-)

Calatorie...cu transportul in comun

Din nou divaghez de la tema principala a blogului, nu din lipsa de destinatii ci din cauza constrangerilor omului modern, aplecandu-ma azi asupra unui aspect cvasi-comic observat azi in drum spre si de la serviciu.

In Timisoara, dupa cum precis stiti, autobuzele au un sistem electronic de validare a biletelor pe baza de carduri electronice. Ce m-a amuzat teribil este modul, absolut unic, in care fiecare isi face (sau nu) inregistrarea calatoriei cu ajutorul cardului.

Fiecare calatorie cu autobuzul este o adevarata aventura, ca sa folosesc un cliseu. Trec peste celelalte aspecte si ma opresc la validarea cardului de calatorie. Astazi, ca sa-mi distrag mintea de la discomfortul inghesuielii am privit cu atentie "operatiunea" de validare a cardurilor, desfasurata de colegii mei de...mijloc de transport in comun.

Elevii si studentii, cel putin cei care isi platesc calatoriile cu autobuzul, trec repede si scurt prin fata aparatului, cu cardul in mana, dupa ce fusese in cel mai la indemana buzunar, grabiti sa si gaseasca un colt unde sa stea linistiti pana la statia unde coboara. Bip. Aparatul inregistreaza scurt calatoria. Poate cea mai eficienta varianta.

In ordinea lungimii in timp a operatiunii urmeaza domnii de diferite varste care de obicei au cardul in portofel si portofelul in buzunarul de la spate al pantalonilor. Acesta este de multe ori deja pregatit in mana si din nou operatiune se desfasoara relativ repede. Bip. Aparatul face citirea si prin compartimentele portmoneului.

Putin mai complicat e daca domnii cu pricina au lucrurile intr-o borseta...atunci urmeaza o pauza mai lunga in care stau bine infipti in picioare in fata aparatului in timp ce cauta si scotocesc, daca in prealabil incercarea de a se face citirea prin intreaga borseta nu a functionat. In timpul acesta din laterale si pe oriunde se mai poate se intind maini cu carduri, portmonee, genti sau buzunare de jacheta (!!) spre aparatul de validare doar doar nu mai trebuie sa astepte. Bip. In sfarsit mai pot si altii valida.

De departe insa, cea mai pitoreasca categorie este cea a purtatoarelor de poseta (scuze doamnelor dar din pacate asa este). De obicei validarea se incearca direct cu poseta, cardul fiind pus intr-un buzunar exterior exact in acest scop. Bip. Merge si asa, dar se cauzeaza o parada de genti si posete de toate formele si culorile: de la cele mici, cat un portmoneu mai generos, la plicuri si la nesfarsitii saci fara fund deghizati in poseta, in care ar putea incapea si un rucsac intreg de lucruri (da...sunt practici, dar nu daca vrei sa validezi un card la un aparat in aglomeratie); mai sunt si cele foarte colorate, cele la moda, cele vechi, mai uzate sau mai noi, toate fac parada, ridicate cu usurinta sau de multe ori cu efort pana in dreptul aparatului, la nivelul pieptului. Necazul e cand saracul aparat nu razbeste prin continutul unui astfel de "accesoriu" si atunci operatiunea se repeta cu insistenta de cateva ori pana cand invinsa, posesoarea gentii renunta si scotoceste dupa card. Bip. Era si cazul ca acusi ajungeam la statia urmatoare.

Cazul mai aparte este cel al biletului propriu-zis. Daca exista si a scapat de etapele cautatului prin buzunare sau genti si e tinut in mana, atunci trebuie sa astepte dupa siruri lungi de carduri aflate la indemana sau nu pentru a putea fi "compostat". Urmeaza apoi un moment de tensiune in incercarea de a-l potrivi- "Merge sau nu merge aparatul?!?!" Dupa ce in sfarsit se imprima, in urma a 3 secunde ciudat de lungi te poti si relaxa.  Asta daca ai urcat pe usa care trebuie. Daca nu, si sunt destui care nu se obosesc sa urce pe unde trebuie, urmeaza o serie de rugaminti si saracul bilet trece din mana in mana pana la aparat si inapoi. Varianta civilizata.
Mai exista si variantele "fuga-fuga sa ocup loc" si apoi in ciuda aglomeratiei se face o trecere spre si  inapoi de la aparat pentru validarea cardului (biletului).

Mai exista si varianta in care aparatul in loc sa scoata un bip ascutit scoate un sunet mai gutural semn ca abonamentul a expirat, cardul nu mai are credit de calatorii sau nu e valabil pentru acel mijloc de transport in comun. Unii ridica din umeri si merg sa-si caute un loc, altii ignora senini de parca nici n-ar fi sesizat ca n-au avut parte de bipul aprobator, iar altii insista doar doar de se va schimba starea cardului.

Uitati-va si voi dat viitoare cand mergeti cu autobuzul si poate mai adaugam niste variante. :-) Ar fi frumos sa fie dintre cele civilizate.

Un soare de sfarsit de ianuarie

Lunile de iarna au tendinta sa fie un pic posomorate, mai ales atunci cand nu avem parte de zapada. De aceea, azi, in ultima zi a lui ianuarie 2013 si intr-o zi de iarna cu un soare minunat, am decis sa mi iau picioarele si aparatul la spinare si sa mai vad un pic Timisoara. asa...la pranz, cand ies elevii de la ore si lumea se grabeste incoace-ncolo dupa treburi...

Daca nu te-ai uita in calendar ai crede ca vine primvara.

M-am oprit printre cladirile din cartierul Iosefin. m-am uitat in lungul si in latul strazilor si am incercat sa deslusesc Timisoara de altadata din spatele masinilor parcate si a cablurilor electrice. Daca mijesti ochii in soare aproape ca poti sa ignori aglomeratia moderna si sa-ti inchipui cartierul vechi, aproape ca intr-o fotografie sepia.  Daca iti ridici privirea spre partea lor superioara, de-asupra firmelor de magazine ce-ti promit articole cat mai diverse si mai ieftine posibil, poti admira cladirile de secol XIX-XX.

Cartierul Iosefin a inceput ca o suburbie germana cu case de vara in 1744 numit Maierele Vechi, iar denumirea actuala si-o primeste 30 de ani mai tarziu, in 1773, la o vizita a imparatului Iosif al II-lea. Dezvoltarea si-o datoreaza canalului Bega, pe atunci navigabil, Iosefin servid ca si port de marfa. Mai tarziu, o data cu dezvoltarea cailor ferate, dupa 1857 (constructia caii ferate Seghedin-Timisoara) s-a construit si gara, foarte moderna la acea vreme (1897-1899). Intre Bega si gara s-au ridicat fabrici si mori: Distileria si rafineria de spirt, Fabrica de Tutun, Moara Panonoa, Moara Mecanica, Fabrica de chibrituri, Fabrica de matase, cea de unt sau cea de palarii.  O parte din cladirile aceste au mai fost in functiune pana nu demult si  inca isi mai poarta numele si azi. Initial separat de cetate prin ziduri, acestea au fost demolate la sfarsitul secolului XIX.

Calea ferată Anina Oraviţa

Gara Anina

 Dacă mersul cu trenul vă duce cu gândul doar la înghesuială, bagaje, întârzieri şi gări aglomerate sau halte obscure, vă propun ceva uşor diferit.

Calea ferată Oraviţa-Anina este, se pare, prima cale ferată montană de pe teritoriul actual al României. A fost construita între 1855-1869, proiectul fiind lansat iniţial pentru asigurarea transportului de cărbune de la Anina la Baziaş. Sectorul Oraviţa-Baziaş era deja terminat la 1854, având o lungime de peste 62 de kilometri.

Ce e aşa de interesant, aici?  Ei bine, pe lungimea acestui tronson, adică 34 de kilometri, veţi întâlni nu mai puţin de 14 tuneluri si 10 viaducte. Tot pe această bucată de cale ferată veţi trece şi cel mai înalt viaduct, Jitin (37 m), respectiv cel mai lung tunel (660 m).

Diferenţa de nivel este de 337, 7 metri, cel mai înalt punct fiind atins in cel mai  lung tunel, chiar înainte de halta Gârlişte. Între Anina si halta cu pricina, dacă nu e ceaţă veţi putea vedea câte puţin din cheile de pe valea cu acelaşi nume, numai atât cât să vi se facă poftă să le faceţi pe jos.

Ok, mai multe puteţi afla de aici:
http://www.welcometoromania.ro/Oravita/Oravita_Oravita_Anina_r.htm
şi aici:
http://www.oravita-anina.home.ro/

Eu vă spun pe unde am fost eu: am urcat la Anina, cu gândul să cobor la Gârlişte şi să revin pe chei, după cum am stabilit cu colegii de tură. Ei bine, deşi nu am mers mai mult de 20 de minute cu trenul am avut parte de una dintre cele mai inedite experienţe. Să vă explic: vagoanele sunt model vechi, cu bănci de lemn, recondiţionate acceptabil, pentru că sunt singurele care mai pot circula pe acest ecartament special şi pot lua curbele de pe traseu. Ce a fost şi mai uimitor este că încălzirea se face cu ajutorul unei sobe pe cărbuni, situată în mijlocul fiecărui vagon (hmm...aş putea spune si "ambelor vagoane", pentru că nu erau decât două :-p).
Pe geam nu am văzut prea multe, pentru că era o ceaţă demnă de luna de iarnă în care ne aflăm, dar tunelurile si viaductele peste care am trecut ne-au făcut curioşi să facem o dată întregul traseu cu trenul. Pentru întreaga experienţă şi sentimentul de tren (aproape) de epocă, va trebui să mergeţi să vedeţi şi voi....

Cum ar fi dacă ar avea o locomotivă cu aburi, măcar vara?... (mai multe poze aici:
http://amomentinimages.blogspot.ro/2012/12/by-train.html)

Vizită la un sălaş (Iabalcea, jud. Caraş-Severin)

 Hoinărind prin platoul Iabalcei (stânga de pe DN 58, inainte de Caraşova, pe DC 87 ) am dat de unul dintre acele sălaşe folosite ca locuinţe sezoniere vara.
Rar mi-a mai fost dat să văd un loc care să păstreze atâtea elemente tradiţionale, în afara unui muzeu. O casă locuită, chiar şi în sate mai izolate, are azi podele cimentate şi în puţine locuri se mai folosesc lămpile cu petrol pentru iluminat. Dar aici...unde probabil nu se mai vine nici macar vara de ani buni, timpul parcă s-a oprit în loc.
Podeaua, atât înăuntru, cât şi în prispă e din lut bătut, pe o masă pe care a rămas uitată o haină de lână brodată şi o oală de lut stă atârnată de grindă. Din prispă se intră, în stânga într-un spaţiu de depozitare acoperit, pe lateralul sălaşului, iar în dreapta se află o cămăruţă cu un pat, o masă şi o sobă. Salteaua veche e umplută cu paie, iar pe masă stau câteva farfurii de porţelan şi una de lemn. Geamurile sunt micuţe, câte unul pe fiecare latură şi au obloane. Pe perete o oglindă mică şi un păun pictat pe sticlă în stilul artei naive populare.

În dreapta sălaşului se află o fântână imprejmuită, care încă îşi mai păstrează găleata şi roata, iar mai încolo o anexă pentru animale cu pod pentru fân.

Poteca ce duce la ele abia mai poate fi ghicită printre tufele de mure si spini, semn că n-a mai trecut de mult cineva în sus, spre sălaş, şi dacă nu am fi primit indicaţii de la cineva din sat nici n-am fi zărit-o şerpuind prin spatele unui nuc bătrân. Poteca merge pe deasupra locului unde azi stă ascunsă de tufe de spini fântâna satului. E mare, mai mare decât am văzut vreo-dată, dar nici aici nu mai e folosită (asta aşa, că au mai fost şi alte sate şi alte fântâni cu ale lor poveşti prin drumurile mele http://whywaitforsunnyweather.blogspot.ro/2012/08/despre-sate-si-fantani.html)...

Haina de lână brodată

Haina de lănă (detaliu broderie)

Haina de lână (detaliu monogramă)

Interiorul sălaşului

Lampă cu petrol

Despre utilitatea hartilor topografice

Data fiind o lipsa nativa de abilitati de orientare in spatiu, m-am straduit din rasputeri sa invat orientarea dupa harta si busola.

N-a fost usor(si inca nu-mi este usor), pentru ca uneori poti fi indus in eroare de vre-o carare, dar de obicei, chiar daca nu toate drumurile duc la Roma, cel putin duc undeva.

Deloc obisnuita cu jungla urbana, de care fug de cate ori am ocazia, desi se pare ca in ultimul timp acesta apare mai rar decat mi-as dori, am exersat orientarea rutiera de cateva ori peste vara. Rezultatele si peripetiile..in postarile mai vechi.

Oricum ar fi, topografica, turistica, rutiera pentru mine harta se dovedeste nepretuita. O prefer GPS-ului oricand.

Recent mi-am dat seama ca toate aceste cunostite imi pot folosi si in domenii la care nu m-as fi gandit ca avand ceva in comun cu abilitatiile de orientare...dupa harta.

Iata ca m-am gasit in situatia de a dori sa imi cumpar o pereche de pantofi, care se gaseau tocmai in temutul labirint comercial al mall-ului. Spatiu urban si axis mundi pentru multi, pe mine ma sperie la propriu. Intrari multiple, prea putine locuri de parcare si posibiltati de a-ti gasi masina doar cu ajutorul unui GPS, scari, magazine, cafenele, lume si prea putine linii drepte care sa duca undeva util. Labirint in toata puterea cuvantului.

M-am trezit la nivelul 2 al parcarii si la vreo doua nivele sub cel al magazinului de pantofi: putin invartit in cerc, mai ales din lipsa imaginii de ansamblu si iata-ma in fata hartii etajului. hmmm...Bine macar ca am gasit si atat. Lucrurile sunt tot timpul mai clare cand exista o harta. insa...ce-i lipseste? directia privirii, si acel punct "sunteti aici" (cuvinte care imi aduc aminte de benzile desenate cu Asterix si Obelix si un celebru "Vous etes la!", reprezentat printr-un punct in mijlocul unei piramide, dar fara nici un alt reper sau directie).

Intr-un sfarsit am identificat unde trebuie sa ajung si am identificat unde sunt luandu-mi reper un magazin din apropiere si o ruta intre ele cu ajutorul unor usor identificabile plante (artificiale?)... si atunci m-am felicitat in gand ca stiu sa citesc o harta... ceea ce a fost singurul lucru bun pentru ca pantofi masura mea nu am gasit!


Morala: cu cat spatiul e mai mic si lumea mai aglomerata cu atat e mai greu sa gasesti ceva...fara harta! :-)

Excursie... în Timişoara

În după-masa asta m-am gândit să incerc sa fiu turist in propriul meu oraş.

Adică: oraşul în care trăim e cel mai adesea subapreciat. Dacă ieşim din casă de obicei trebuie să ajungem la servici, la cumparaturi, să ne vedem cu prietenii etc, şi atunci oraşul devine un soi de spaţiu ce ne desparte de destinaţie şi imaginea de ansamblu a sa e ingnorată cu desavârşire în favoarea semnelor de circulaţie, a semafoarelor a vitrinelor sau a visării nedefinite cu ochii pe geanul autobuzului în timp ce numeri staţiile.

Nu mi-am mai vazut de foarte mult timp oraşul. Trec zilnic dintr-o parte în alta, şofez, merg, aştept la semafoare, dar prea rar ma plimb şi chiar şi atunci oraşul se pierde ca simplu fundal al unor conversaţii.

Astazi am vrut să revăd Timişoara, cu un ochi proaspăt şi cu aparatul în mână.

Iată rezultatul: